Ganduri

      Mediocritatea, definita uneori prin cuvinte ca “Țațele”, “Curul”, poate fi uneori placuta chiar cu tendinte adanci de atractie, implinind acea parte animalica, grobiana uneori, acea latura a personalitatii dificil de manifestat in context obisnuit social dar comoda si uneori aproape creand dependenat cand are si aura controlului asumat.
      Nevoia nativa de complex, gena emanciparii in plina dezvoltare, nevoia unei transpuneri intens profunde a trairilor si imaginatiei, arunca cele doua laturi personale intr-un conflict dilematic dintre starea de “dominant provocat” , cunoscuta si comoda, si cea de “ochi ce se deschid in lumina puternica”, fascinanta dar ezitanda si neacceptabila inca.
      Grobian si emancipare, extreme vii, extreme intense, auto excluse, inca in cautarea unui compromise.

Noi vrem pamant...de fapt doar eu :)

Astazi am reusit sa inot prin marea de oameni care cumpara flori, multe flori, toate florile. Aveam nevoie sa cumpar o punga de pamant 5l...modest. Am intrebat peste tot, in toate florariile, nu avea nimeni. la ultima unde am indraznit sa deranjez o vanzatoare cu intrebarea...unul din clienti, mare, lat si cu nuante inchise mi-a urlat aproape de urechi: Bah, azi se cumpara flori, pentru pamant vino maine sau poimaine ca ne incurci. Ce tampit am fost sa vreau pamant in ziua rodului lui, promit ca nu mai fac sau ma inham la cazma :)
Pentru el...desi nu e ziua lui ca nu e sex...frumos...ii dedic asa...da da

Idiotul

Nu mă pot lăuda că am citit multe cărți si nici nu cred că asta e o laudă reală, sunt atâția care au trăit mult și nu au înțeles nimic din anii lor. Clar că voi mai citi dar mă îndoiesc că va fi vreun personaj care să mă marcheze precum Prințul Mîshkin din Idiotul lui Dostoievski. Idiotul, un cuvânt atât de brutal, o descriere vehementă a unui personaj blând, un suflet parcă aruncat din Eden în lumea nefirească a simțurilor atroce. De câte ori mă gândesc la el e ca și cum aș avea in fața ochilor două imagini suprapuse și imposibil de delimitat. Prima, a transparenței unui iaz puțin adânc si a doua a unui abis negru infricoșător prin profunzimea de nepătruns. Admirăm uneori oamenii pentru curaj pentru cuvânt pentru că vor sa fie buni, dar in final de cele mai multe ori e vorba de alegere, de o definire, de o punere a lor in raport cu principii pe care aleg uneori sa le respecte uneori nu. Idiotul nu alege sa fie intr-un fel, el este, si mai presus de toate astea nu ințelege sa fie altfel. Ințelege în schimb profund ce se întâmplă in jurul lui, nu e deloc desprins de realitate, se raportează în schimb la realitate doar prin prezență. Puterea sa vine din neclintirea drumului său, fără nici un efort, pentru că el nu-și propune, e firesc ca un dat. Trăim intr-o lume în care s-a inoculat ideea că voința schimbă totul, lipsa de voință a Idiotului trece in schimb uimitor prin realitate precum un spărgator de gheață prin banchiză, intensitatea seninătății sale taie precum un laser acolo unde barosul eșuează lamentabil. Firescul de a crede necondiționat în bunătatea celor din jur, nescăpând nici o clipa din vedere insă adevărata lor natură îl poate face să pară intra-devăr  Idiot, dar dacă lăsăm la o parte preceptele noastre eu îl văd divin. Un personaj perfect rațional, deloc naiv, aprioric si in același timp având ca mobil doar toleranța și blândețea, precum un râu de oțel topit intr-o albie de cașmir. Recunosc utopia și îi înțeleg nelalocul, dar uneori parcă îmi doresc sa întălnesc Idioți dar mai ales mi-aș dori să am si eu forme mai ușoare sau mai severe de idioțenie si uneori cred că imi iese si învăț că poate nu e atât de rău. Iar cand imi iese, chiar dacă e cu cădere...cum altfel?!, imi dau seama ca nu e o alegere, e firesc...si hey...sunt bucuros că mai pot fi incă ,,naiv" si pur. 

Al vostru uneori Idiot

PS. Când unii se uită la poze să afle cum erau cu timp în urmă, eu recitesc gânduri. Și dacă cele de acum au riduri, le pun balsam de recitire si-mi vor zâmbi ca prin minune. Putem opune nostalgiei o conservare evoluativă?

Inside and out

O prietena spunea de curand ca ne-ar prinde bine sa ne urcam din cand in cand intr-un copac si sa ne privim de acolo, imaginea nu prea a trecut de mine doar pentru simplu fapt ca pentru a ma urca in copac ar putea fi atat de dificil incat odata ajuns acolo pe langa gafait si zgaraieturi s-ar putea sa uit pentru ce m-am urcat. Dar am gasit o varianta mai urbana in "Boston Legal", unde un personaj se urca pe birou ca sa-si asculte discursul de acolo. Clar trebuie sa-mi iau un birou mai mare. Ar fi mai usor daca ne-ar invata cineva sa levitam, am scapa de efortul fizic, oricum suntem niste comozi. Dincolo de metafore urbane sau forestiere ramane utilitatea demersului de obiectivizare a ceea ce suntem si mai ales facem. Stati, cred ca am gasit una mai buna, sa ne privim ca si cum am fi de partea cealalta a unui geam, e mai usoara si e tot comoda. Revenind, nu stiu daca tine de intelepciune sau uneori de nevoia de protejare dar experimentarea obiectivizarii in anumite contexte poate suplini sanatos si mai ales riguros exaltarea si plonjarea pornirilor instinctive si intuitive. De fapt nici de asta nu sunt convins, pentru ca obiectivizarea tine tot de empiric iar intuitia uneori e mult mai personala decat o ratiune bazata pe experiente uneori straine noua. Utile sunt amandoua, totul e sa stim cand sa le folosim pe fiecare desi poate un amestec ar fi cel mai indicat, dar iar proportiile pot creea probleme. In copac sau jos, pe birou sau pe mocheta, de o parte sau alta a geamului, cred totusi ca privirile trebuie sa se intalneasca undeva la mijloc, o armonie, nimic unilateral. Scriu aceste randuri privindu-ma si fiind privit.

Enjoy - Aimee mann

Am descoperit-o in Magnolia...cu Wise Up...acum mult timp...si acum a venit firesc...

Pescarusi

A priori

Printre randuri obisnuite pe care le citesti zi de zi, apare de undeva o fraza care te face sa te opresti si o recitesti...si o recitesti. Apoi te uiti spre fiecare cuvant si observi ca locul sau  da sensuri insasi frazei precum o fraza intr-o alta fraza si curand ca intr-un perpetuu mobile te surprinzi gasind alte cuvinte, alte fraze pana cand gasesti in insiruirea aceea frumoasa toata literatura de care ai nevoie si firesc intelegi de ce ti-a oprit privirea si timpul in loc. Totul e stare de spirit, latent si aprioric, fiind intru tine inainte ca tu sa-l afli. Vorbim doar de certitudini, reale sau rod ale proiectiei sau imaginatiei ele sunt la un moment dat irefutabile certirudini, firesc si atat de usor asimilate pentru ca ceea ce citesti in acel moment e mai real decat cerul albastru. In adevaratele momente de gratie mintea si sufletul pot deveni surogate divine plamadind real si pentru un anumit nivel tangibil o forma mai intensa decat trupul, acea chintesenta exacta si focalizata, lutul imprastiat al gandurilor si simtirilor adunate cu mana grijulie si dibace, inchegate prin caldura si cunoastere in ceea ce cred ar fi trupul sufletului nostru. Scriam candva despre orgia de ganduri precedand orgia de simturi, scriu acum despre Trupul sufletului precedand trupul de carne, despre clipele de gratie care te fac sa stii aprioric sensul unei fraze inainte de a o incepe, despre cel mai frumos vis.